Repere istorice

Repere istorice

Atestare documentară

• Primele atestări documentare datează din secolul XV, respectiv anul 1439 şi vizează satele Buceş, Mihăileni şi Stănija
• Satul Dupăpiatră este atestat în anul 1825.
  
• Satul Buces-Vâlcan în 1856
  
• Satul Grohoţele şi Tarniţa cu un secol mai târziu, respectiv în anul 1956, odata cu constituirea lor in unitati teritoriale distincte in cadrul comunei Buces.

In pofida unei atestări documentare destul de târzii, mai ales pentru satele Mihăileni şi Stănija, izvoarele istorice demonstrează că zonele respective au fost locuite din vremuri imemoriale.
La Mihăileni, spre exemplu, în urma unor săpături arheologice nefinalizate însă, au ieşit la iveală urme materiale aparţinând culturii „Coţofeni”. Urme de locuire şi de practicare a unor îndeletniciri din antichitate (exploatarea aurului) s-au găsit pe teritoriul actual al satului Dupăpiatră (fragmente dintr-un sistem roman de alimentare cu apă) în zona Stănija – urme ale unor străvechi aşezări miniere, ceramică romană, cărămizi, opaiţe, râşniţe sau chiar bucăţi de lemn folosit în galerii.

• Legendele locului vorbesc şi despre un „ drum al aurului” ce pornea de la Roşia Montana, se continua pe culmile satului Dupăpiatră pentru a ajunge la cetăţile dacice din Munţii Orăştiei.

Momente din istoria comunei Buces

• Satele care alcătuiesc astăzi comuna Buceş au făcut parte din Comitatul Zarandului. Ca atare istoria acestor locuri se împleteşte cu istoria ţinutului, a Ţării Zarandului.

• COMITATUL ZARAND: secole la rând acest comitat a cuprins întregul bazin al Crişului Alb pornind de la est, de la vârfurile Vulcan, Brădişorul, Fericeaua, Setraşul, Duba şi Dealul Mare. La sud era mărginit de Munţii Zarandului, iar la nord de cei ai Bihorului şi Codru – Moma. În vest se prelungea dincolo de actuala frontieră de stat a României.
După anul 1300 numele Comitatului Zarand apare tot mai des menţionat în actele şi documentele vremii

În secolul XV, Comitatul Zarandului cuprindea 435 de sate, 7 cetăţi, câteva centre miniere şi târguri. De-a lungul timpului Comitatul Zarand a aparţinut când Ungariei, când Principatului Transilvaniei. A fost împărţit în două, pe timpul Mariei Tereza, prima parte revenind Ungariei ( până la Gurahonţ ), iar a doua Transilvaniei (Gurahonţ – Blăjeni – Dupăpiatră ).
Comitatul Zarand a fost desfiinţat în anul Răscoalei lui Horea teritoriul fiind anexat Hunedoarei. A fost reânfiinţat în anul 1808. Este desfiinţat din nou şi apoi refăcut în prima jumătate a secolului XIX, cu reşedinţa la Baia de Criş.

Revenind la istoricul comunei Buceş, aşa cum s-a mai menţionat, urme de locuire din neolitic sau antichitate s-au descoperit la Mihăileni şi în zona Dealul Ungurului, la Cheia – Dupăpiatră şi în alte zone ale comunei.

Momentele majore din istoria comunei sînt însă indisolubil legate de marile evenimente care au marcat viaţa moţilor: Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan (1784 -1785) şi Revoluţia română din Transilvania (1848 – 1849).

• În preajma Răscoalei lui Horea , satul Buceş se plângea autorităţilor că este nevoit să dea cărbuni «schimbătoriei de aur» din Brad „pentru care nu li s-a plătit sau li s-a platit cu puţin”, de asemenea satul era obligat să ducă lemnele necesare la topitul aurului. După izbucnirea răscoalei, ţăranii pradă şi incendiază în 3 noiembrie 1784 curţile nobililor din familia Csiszar din Mihăileni. În atacul împotriva Abrudului, care a avut în 5 – 7 noiembrie 1784, „între cele 45 de sate care participă la asediu se numară şi ţărani din Buceş, Dupăpiatră, Stănija şi Mihăileni. În 7 decembrie 1784 la Mihăileni are loc bătălia finală dintre ţăranii răsculaţi conduşi de Micula Bibart din Blăjeni şi trupele imperiale. Ţăranii sânt înfrânţi, căzând în luptă 85 dintre ei, în frunte cu căpitanul Bibart.

• Satele comunei Buceş au fost în centrul evenimentelor Revoluţiei lui Avram Iancu . La Mihăileni, spre exemplu, timp de câteva zile „Craiul Munţilor” şi-a avut cartierul general. La 25 aprilie 1849, în casa lui Dumitru Oniciu , încep tratativele dintre Avram Iancu şi alţi fruntaşi revoluţionari şi Ioan Dragoş, trimisul lui Kossuth.

– În timpul revoluţiei transilvănene la Buceş şi-a avut pentru o vreme cartierul general tribunul Ioan Buteanu, care primise misiunea de a apăra trecătoarea Buceş – Vulcan. Satul Buceş a fost incendiat de trupele maghiare la 15 martie 1849 drept răzbunare a neputinţei acestora de a pătrunde în cetatea naturală a Apusenilor. Atunci au ars mai toate casele din sat.
– Satul Dupăpiatră, în locul numit Gura – Cheii, păstrează în amintirea localnicilor înfrângerea suferită de trupele lui Hatvany care, la 19 mai 1849, se retrăgea din zona Abrud prin satul Dupăpiatră intenţionând să ajungă la Brad. În această adevarată Posadă a Apusenilor, trupele maghiare au fost întâmpinate cu bolovani şi trunchiuri de copaci rostogolite de pe versanţi de către săteni, dar mai ales de către femei

Toponimie

• Satele comunei Buceş şi-au luat numele, în majoritatea lor, de la anumite familii care erau predominante în zonă sau de la primii locuitori ce s-au aşezat statornic pe vetrele de astăzi ale localităţilor. Buceş, spre exemplu, provine de la numele Buce, Bucea, derivat cu sufixul „eş”.
Mihăileni – provine de la un prenume sau chiar un nume „ Mihai”.
Stănija – de asemenea constituie un nume de persoană.

• Alte localităţi şi-au împrumutat numele fie de la unele forme de relief specifice zonei, fie de la unele animale specifice acelei arii geografice.
Dupăpiatră – provine din vorbirea curentă a localnicilor, făcându-se aluzie la Vârful Brădişorului.
Grohoţele – provine chiar de la specificul locului în care este amplasat satul: loc pe coasta unui deal mai înalt sau munte acoperit cu bolovani şi pietriş.
Tarniţa – culme de munte sau deal în forma de şa. Cuvântul este de origine slavă.
Buceş -Vâlcan – numele de Vâlcan poate deriva din slovacul „ vluku”, care înseamnă lup, locul fiind considerat o trecătoare a lupilor sau chiar o zonă cu multe haite de lupi.

Istoricul unor meserii traditionale

Întrucât agricultura nu putea să satisfacă absolut toate necesităţile comunităţilor, dar şi datorită existenţei unor alte importante resurse locale, în zonă apar ocupaţii legate de prelucrarea lemnului, extragerea aurului din mine şi nisipurile aurifere, carbunărit, extragerea şi prelucrarea pietrei de construcţii şi a pietrei de var. Specialistii apreciază că în gospodăriile ţărăneşti din zona Zarandului se practicau aproape 40 de meşteşuguri.

• VĂRĂRITUL Această îndeletnicire dăinuie din timpuri străvechi. Dacii şi romanii nu au fost străini de practicarea vărăritului, dovada existând în ruinele construcţiilor din acele vremuri în care piatra se lega prin mortar cu var, rezistând în unele locuri până în zilele noastre.

• EXPLOATAREA PIETREI
Piatra de mari dimensiuni era scoasă cu ajutorul răngilor, baroaselor şi icurilor de fier din stâncile de la Cheia, la hotar cu Dupăpiatră, şi transportată până la Stănija cu care trase de boi. Unii meşteri executau comenzile primite prelucrând piatra chiar în marginea carierei, pe malul văii Satului. Sătenii din Stănija, cei mai renumiţi pietrari, executau trepte, cruci, ghizduri pentru fântâni, pietre de moară, stâlpi de susţinere pentru pridvoarele caselor.

• BĂRDĂŞITUL
Cioplirea lemnului, fasonarea lui cu ajutorul unei securi speciale. Era practicat de locuitorii din Stănija. Aceştia ridicau mori de apă, poduri de lemn peste râuri, case de locuit şi biserici. Meşteşugul acesta a atins culmi deosebite, mărturie stând vechile biserici de lemn de pe valea Crişului Alb (partea superioară a acesteia). Asemenea biserici se întâlnesc la Bulzeşti, Tomnatec, Hărţăgani, Curechiu, Birtin, Ioneşti şi Brusturi.

Istoricul mineritului

• EXTRACŢIA AURULUI
Aurul din Apuseni a fost descoperit la mii de kilometri depărtare, în piramidele faraonilor s-au în bijuteri şi alte piese tocmai în Ţările Scandinave. Explicabil, de ce: în prăzile de război se afla aurul Daciei. Mai apoi au venit romanii care au scos aurul Apusenilor din
Minele de la Roşia Montană, Bucium, Vulcoi, Corabia, Poiana Techereu, Zlatna, Almaşul Mare, Stănija, Dealul Ungurului şi Fericeaua, Băiţa, Ruda şi Musariu lângă Brad, apoi Caraci şi Măgura lângă Baia de Criş.
Pentru spargerea stâncilor în care se aflau filoanele de aur se folosea focul. Stânca încălzită se stropea cu apă sau cu oţet, iar bucăţile rezultate erau mărunţite cu ciocanul şi, mai târziu, în steampuri.

Minereul scos la suprafaţă în coşuri de nuiele era preluat de alţi lucrători care îl alegeau şi îl zdrobeau în mojare de piatră, îl măcinau cu râşniţe manuale de piatră şi îl spălau de mai multe ori pe scânduri înclinate. Aurul extras se punea în tăvi, se adaugă plumb, zinc şi sare şi se ardea în cuptoare vreme de 5 zile, obţinându-se după răcire aurul curat ( lingourile de aur). Desigur, în timp, extragerea şi prelucrarea au evoluat în funcţie de descoperirile tehnicii. Aurul se extrăgea, de asemenea, din nisipurile aluvionare ale multelor pâraie ce brăzdează aşezările comunei de astăzi.

Ultimul cautator de aur

        În satul Stănija trăieşte un autentic căutator de aur în nisipurile aluvionare, care a concesionat mai multe pâraie şi continuă peste decenii această îndeletnicire. Ioan Cătălina, un om de peste 70 de ani, este ultimul căutător de aur din comuna Buceş. El face turiştilor demonstraţii de extragere a aurului din aluviuni. Totodată este un excelent ghid spre gurile de mina. Este un inegalabil povestitor şi un bun cunoscător al legendelor despre aur şi aurari.
În perioada anilor 1950, locuitorii din zonele în care se exploatează aurul au avut foarte mult de suferit. Securitatea i-a suspectat tot timpul că ascund cantităţi ilegale de aur. Pentru asta ei au îndurat bătăi, condamnări abuzive, mulţi dintre ei plătind cu sănătatea sau chiar cu viaşa. De atunci, ei refuză să mai vorbească despre aurul din Apuseni. Ioan Cătălina a fost tehnician într-o societate de minerit. În perioada anilor grei din ’50, el era prea tânăr să fie implicat în anchete. Din acest motiv, Ioan Cătălina este acum ultimul căutator de aur din Stănija.

:: actualizez